Marcel RĂDUCANU
English version

Marcel Răducanu a făcut parte din clasa jucătorilor de geniu, cu o tehnică remarcabilă, categoria Dobrin, ca să fiu mai explicit. Genul acela de fotbaliști care atunci când pun piciorul pe minge dau senzația că o mângâie, având o chimie specială. Crescut la fecunda pepinieră a regretatului Progresului București, a fost adus încă de junior la clubul pe-atunci militar. Intuind că avea stofă, Valentin Stănescu i-a permis debutul la 18 ani în echipa mare, cu ocazia unui meci de cupă, iar urmașul acestuia de pe banca tehnică a Stelei din returul ediției 1972-73, Gheorghe Constantin, i-a făcut botezul pe prima scenă. Nu i-a luat prea mult să devină om de bază al Stelei și să încânte asistența cu prestațiile sale. Așa cum afirmam, mingea nu mai avea vreun secret pentru el, existând momente când era chiar prea "îndrăgostit" de ea. Atunci când o avea la picior parcă simțea că trăiește cu adevărat. Erau meciuri în care s-a întâmplat să dribleze tot ce îi ieșea în cale, ajungea cu mingea pe linia porții, se oprea, aștepta ca un adversar să încerce cu disperare să salveze golul, îl mai dribla însă o dată după care o împingea calm în gol. Sau a mai fost situația relatată de fundașii lui Young Boys Berna, după "dubla" din Cupa Cupelor din 1979, că atunci când îi dribla, râdea. Nu o făcea însă ca să îi umilească, ci din dintr-o prea mare trăire a jocului. Începuse să își arate calitățile și la echipa națională, fiind unul dintre artizanii marii victorii cu Anglia, 2-1, la București, în 1980. Golul prin care a deschis scorul a fost la un moment dat pe genericele emisiunilor de sport; s-a debarasat cu ușurință prin dribling de un adversar, după care a șutat de pe linia careului, pe jos, plasat, astfel încât mingea l-a depășit pe celebrul portar Ray Clemence. Pentru toate realizările sale, la finele lui 1980 a fost desemnat de tradiționala anchetă a unicului ziar de sport de-atunci, "Sportul", cel mai bun fotbalist român al anului.

În vara lui 1981, pe când Bucureștiul organiza Universiada de vară, naționala de fotbal a României a făcut un turneu în RFG, din lot făcând parte și omul nostru. După un "amical" cu Hannover 96, disputat pe 24 iulie, l-a anunțat pe colegul său de cameră, regretatul Ion Munteanu II (pe-atunci la Sportul Studențesc), că nu se mai întoarce în România și dus a fost. Din această cauză nici nu s-a mai pomenit în ziare de acel turneu. De altfel, numele de Marcel Răducanu fusese "îngropat" oficial în România socialistă, așa cum se întâmplă cu oricare transfug, cu atât mai mult cu cât era vorba de un căpitan al armatei române fiind astfel dat și ca dezertor. S-a ajuns până acolo încât într-o carte scrisă de ziaristul Mircea M. Ionescu, și el un viitor transfug, atunci când a descris faza acelui mai sus amintit gol contra Angliei să scrie ceva de genul: "La un atac al nostru, după o pasă pe centru, s-a driblat, și din marginea careului s-a șutat pe jos, fără replică pentru Ray Clemence". Cine nu văzuse meciul sau nu știa ce se întâmplase, putea bănui că acel gol fusese opera unei... stafii.

Cel mai bun din RSR a fugit in RFG
Cu toate că am copilărit la doi pași de stadionul Steaua, nu m-am omorât niciodată după această echipă, însă dispariția lui Marcel din peisajul fotbalului nostru am regretat-o sincer. Pentru că era vorba de cel mai bun fotbalist român en titre, adesea din tribune, acolo unde lumea își permitea să fie mai slobodă la gură, la meciurile Stelei ce au urmat se scanda adesea: "Cel mai bun din RSR / A fugit în RFG". S-a discutat mult pe tema motivelor care l-au determinat să facă acel pas care i-a schimbat destinul. Pentru o viață mai bună sau pentru a ajunge în fotbalul profesionist unde se câștigau bani adevărați erau cele mai banale dintre răspunsuri. A avut și unele nemulțumiri personale la Steaua, unde în pofida faptului că era vorba de unul dintre cluburile mari ale României, performanța era prost plătită, fapt confirmat și de alți colegi de generație de-ai lui; a avut nemulțumiri la echipa națională unde cu toate că își arătase din plin talentul și disponibilitatea, era tot mai mult lăsat rezervă și cel mai tare l-a durut că acest lucru s-a întâmplat pe Wembley, chiar cu Anglia pe care o bătuse la București; a avut nemulțumiri față de competiția internă, pentru că în ultima etapă a sezonului 1979/80, Cîmpeanu II de la "U" Cluj a marcat patru goluri, exact cât i-au trebuit pentru a-l depăși pe Marcel Răducanu și de a deveni golgeterul sezonului, după ce acesta din urmă se aflase pe prima poziție aproape tot sezonul. Cam acum un deceniu s-a emis ipoteza că era filat de oameni din cadrul armatei, fiind bănuit că vânduse mai multe jocuri și urma să fie acuzat oficial. Aflând, acest fapt l-a speriat într-o asemenea măsură, încât a decis să părăsească definitiv România. Fostul ministrul al armatei din acea perioadă, Constantin Olteanu, a certificat filajul și motivul acestuia. Probabil că o fi fost câte puțin din fiecare, cert e că fotbalul românesc a pierdut atunci definitiv un mare fotbalist, cu care ar fi fost posibil să fi atins mai multe performanțe. Pentru el însă s-a dovedit un pas inspirat. După un an de carantină, a devenit jucătorul Borussiei Dortmund, unde a evoluat șase sezoane, perioadă în care se auzeau adesea din tribunele de la Westfalenstadion scandările "Radu, Radu!" din partea suporterilor entuziasmați de prestațiile sale. Chiar dacă nu a mai obținut trofee, a câștigat admirația și respectul pretențiosului microbist vest-german, a jucat la poate cea mai populară echipă a unuia dintre cele mai puternice campionate ale lumii, a câștigat bani adevărați cu ajutorul cărora și-a savurat prezentul și și-a asigurat viitorul. Apropo de talentul său remarcabil, se auzise că la o emisiune în direct unde fusese invitat de o televiziune vest-germană, vrând să-și demonstreze tehnica deosebită, a luat o scrumieră care se afla pe masa din studio, a aruncat-o în sus și i-a pus stop impecabil cu piciorul. Acest gest avea să-l repete și peste ani, în România natală, când a fost invitat la un "Proces al etapei", la Ovidiu Ioanițoaia, demonstrând că era vorba de o realitate, nu de o legendă.

Astăzi Marcel Răducanu este un sexagenar cu o viață liniștită și împlinită, care și-a întemeiat o școală de fotbal unde crește tinere talente. Cum i-ar fi fost oare dacă ar fi rămas în România?