CM 2010: Anglia - SUA, un meci de pomina, in 1950

Pentru un iubitor împătimit al istoriei fotbalului, un meci Anglia - SUA, programat sâmbătă în cadrul grupei C a Mondialului din Africa de Sud, nu poate să nu-i amintească de o partidă rămasă de pomină - Anglia - SUA din ediţia 1950 a Cupei Jules Rimet, cum se numea atunci Cupa Mondială, cea mai mare senzaţie din istoria fotbalului.

"Miracle on Grass", "Miracolul din iarbă", cum s-a numit această victorie cu 1-0 a americanilor la Mondialul brazilian, despre care un gazetar scrisese în avancronica meciului: "În lumea asta, doar două naţii nu ştiu fotbal - eschimoşii şi americanii". Nici el nu era, de vină săracul, era, cum s-ar zice acum, în trend, de vreme ce bookmakerii britanici, oameni care nu se joacă uşor cu banii lor dăduseră o cotă 500-1. Sau ce să mai spui de lotul englez, care, pentru acest meci "uşor", a decis să-l lase la odihnă pe atacantul de bază, Stanley Matthews (foto).

De fapt, englezii ar fi trebuit să conducă rapid cu 3 sau 4-0, dar au avut un ghinion nemaipomenit. Dar şi, în faţă, un portar, Frank Borghi, care apăra parcă în transă. Astfel că, precum în glumele proaste, speranţele inventatorilor fotbalului au fost îngropate de acest conductor de dric de profesie, în Saint Louis. Om obişnuit cu necazurile vieţii, Borghi nu-şi dorea decât "să nu iau decât 4 sau 5".

În minutul 37, însă, spălătorul de vase dintr-un restaurant new-yorkez, haitianul Joe Gaetjens, a făcut fericit publicul brazilian, marcând cu capul golul victoriei, un gol pe care englezul Tom Finney l-a descris ca o "veritabilă lovitură de măciucă". Gurile rele, e drept, confirmate de anonimatul în care a căzut haitianul, deşi a încercat să devină profesionist în Franţa, cu evoluţii amuzante, au spus că de fapt mingea l-a lovit pur şi simplu în cap pe Gaetjens.

Dacă pentru americani acest legendar succes nu a însemnat prea mult, ei întorcându-se acasă într-un dulce anonimat, pentru englezi a avut o consecinţă dramatică: trezirea la realitate. După ce au tratat cu dispreţ Cupa Mondială, o confruntare între epigoni, ei având Cupa Angliei, altă clasă, englezii aveau să mai primească rapid o confirmare a faptului că nu mai sunt singuri pe lumea fotbalului. După 3 ani de la umilinţa de la Belo Horizonte, aveau să primească şi lecţia usturătoare a unei înfrângeri în templul lor, Wembley, de la Ungaria, care i-a învins cu 6-3.

Practic, pagina traumatismului de la Belo Horizonte nu a fost întoarsă decât în 1966, când Anglia cucerea, "at home", primul, şi deocamdată singurul, său titlu suprem.