Mentalitatea milogului și tragerea la sorți

Așadar, au trecut 1 și 2 decembrie, 2018. Centenarul marii uniri a ignorat cu desăvârșire că România și națiunea română nu s-au înființat la 1 decembrie 1918, ci în deceniile premergătoare, care au însemnat unirea a două principate micuțe (cum ar fi Croația astăzi), urmată de proclamarea independenței și intrarea hazardată dar patriotică într-un război precum mielul în cușca leului. S-a afirmat ceea ce eu scriu de câțiva ani: România a fost țară învinsă în ambele războaie. Dar românului i se spune că noi am fost eroi, că ne-am luptat cu vitejie, deși la 4 luni de la intrarea în primul război mondial aproape jumătate din țară a fost ocupată. Anul 1918 a fost dramatic pentru istoria României, dar nu pentru că noi am semnat pacea, ieșind dintr-un război în care am căutat ceva, luând în seamă promisiuni care nu puteau fi respectate, ceea ce ne-a dus la semnarea unor pierderi teritoriale majore. Anul 1918 a început în favoarea puterilor centrale și s-a încheiat cu saturația combatantelor și răsturnarea decisivă a balanței din cauza intrării USA în război, nu a eroismului francezilor sau a bunei organizări nemțești. Cam la fel în al doilea război mondial, Germania pierde prin autoimplicarea ei pe o suprafață tot mai mare și ignorarea poziției geografice (în ambele războaie Germania a fost înconjurată de inamici), dar și a celei atmosferice (războiul din URSS, în condiții dure de climă era greu de dus de o armată bine dotată și ordonată, ceea ce constatase și Napoleon (pe pielea lui) în urmă cu 130 de ani). Dar nu cere românilor prea multă judecată, ei vor să se bcure, să cânte, să bată sute de km cu steagurile în vânt, ignorând ceea ce înaintații noștri au suportat în timpul războaielor, unde au fost trimiși de o clasă politică disprețuitoare, dar dornică de glorie (cea a celor care mureau pe câmpurile continentului).

Sărbătorile nu au fost văduvite de sentimentele noastre exprimate prin fluierături la adresa clasei noastre politice și asta facem de 28 de ani. Rău este că nu facem nimic să schimbăm această clasă politică și nici nu prea avem cu cine să o schimbăm.

Trecând de 1 decembrie, poate cea mai friguroasă sărbătoare națională (anterior lui 1990, sărbătorile erau ori la 10 mai, ori la 23 august, în anotimpuri mai călduroase), am intrat în ultima lună a anului. După graba pregătirii sărbătorilor, o clipă speram că am trecut în noul an, sau chiar în următorul anotimp. Dar nu, iarna continuă, cu fotbal ”minut cu minut”. Nu că am fi foarte interesați de liga I, unde primul loc este ocupat de echipa care a reușit să fie eliminată de cei de la care nu ne-am fi așteptat în 999 din 1000 cazuri. Mai degrabă eram curioși de tragerea la sorți pentru europeanul în care vom găzdiu și noi vreo 7 meciuri. Am uitat (dar mai este timp) să solicităm UEFA să ne monteze un alt gazon pe Arena Națională, că noi nu reușim să împărțim șpăgile aferente între firmele participante la licitație.

Ne-am trezit, luna trecută, că trebuia să învingem cu 2-0 Muntenegru și antrenorul a uitat să le spună asta tutror jucătorilor. Cei mai inteligenți, cu 7 ani de acasă am putea spune, știau asta. Ce-i drept, înaintea meciului nu prea știam că putem bate și noi Muntenegru, țară euro dar non UE, unde 600.000 de locuitori nu se întreabă zilic de când le vor crește pensiile și când le va semna președintele demisia unor miniștri. Așadar una a patra valorică. Nu mai este important că am ajuns în aceasta, adică spuneți voi câte echipe sunt deasupra noastră, că nu are rost să mai citim clasamentele UEFA! Ar fi mai interesant să remarcăm că naționala nu mai merge de prin martie 2015, sau poate chiar de când Pițurcă l-a lăsat pe unul mai bîtrân ca el să califice naționala la Euroul anterior. Daum a fost neamțul neînțeles pe aceste meleaguri, adus parcă să demonstreze că un neamț nu poate face nimic cu poporul român. Contra este românul care nu are trofee de când s-a mutat pe bancă, dar noi credem că se poate bate cu mai marii Europei, cel puțin în acest sport. Și repartizarea echipelor a început să curgă, iar comentatorii TV să spere că vom evita pe unii sau alții. E drept că noi am fi vrut să-i evităm pe cei din grupele valorice I-III și să alegem câțiva din grupa a VI-a, dar n-a fost să fie. Spania, Suedia și Norvegia nu părea un grup prea dur, așa că i s-a alăturat România în timp ce Contra era împietrit în sală, iar Burleanu a emis un zâmbet precum ne pufnea pe noi râsul când auzeam subiectele la teza de la chimie și habar nu aveam cum să le începem. Dar atunci ne spunea profa ceva și noi eram și mai blocați. Deci Spania este apreciată de toți specialiștii că nu va fi nicio problemă pentru noi. Îmi aduc aminte, totuși, de un 1-0 în 1977, după un autogol al lui Benito, în min.4. Era după marele cutremur și mă gânesc că, totuși, spaniolii nu au vrut atunci să fim mai supărați decât eram (cei care ne mutasem cu școala prin alte clădiri, până au fost gata alocările de fonduri pentru modernizarea școlii care nu suferise mari avarii). Dar în 1977 eram buni la matematică și chiar spuneam că ne putem califica. Asta până la pauza cu Iugoslavia, când conduceam cu 3-2 și ne-au bătut ei cu 6-4. Între timp, ne bătuseră și spaniolii, la Madrid, cu 2-0, suficient, parcă, să ne spună că ei au făcut 1-0 pentru noi și tot ei au făcut și 2-0 (pentru ei). La fel cu sârbii, 2-0 după cutremur, la Zagren, dar 4-6 la București. Atunci am pierdut 3 calificări consecutive în fața spaniolilor (1975, 1977, 1979) și a mai urmat una (1987). Între timp, un egal la Euro 1984, ca să arătăm că nu ne-am calificat degeaba. Au trecut anii și spaniolii au câștigat 2 trofee continentale și unul mondial, așa că speranțele noastre în fața lor sunt doar teoretice, iar cu teoria nu stăm prea bine.

Cu Suedia ne amintimp de eliminarea de la World Cup 1994, care ne-a privat de un loc pe podiumul mondial. Cum s-ar zice, ne-am făcut-o cu mâna noastră, dar așa e fotbalul, te duce de la un pas de fericire la deznădejde. Dar cu suedezii am mai jucat și în preliminariile Euro 1984 când Mircea Lucescu a dus echipa către o victorie cu 2-0 la București și un magnific 1-0 pe stadionul lor național din Solna (un cartier la capitalei). Autorul acelui gol memorabil a fost Rodion Cămătaru. Ultimele amintiri norbegiene nu sunt prea plăcute: 0-1 pe stadionul Steaua și 1-1 la Oslo, în 2002-03, dar anii au trecut și acum vor juca alți jucători. Insulele Feroe sut departe de 7-0 și 4-0 pe care le-am administrat în 1992-93 și ne-am întâlnit aproape recent cu ei, câștigând chinuit la Ploiești (1-0), în timp ce 3-0 la ei nu a mai contat decât la punctajul general. După ultimele peripeții, parcă am fi mulțumiți să repetăm aceste scoruri. Malta ? Dacă nici cu ei, atunci cu cine ?

Romeo Ionescu